Acum un an făceam “naveta” la maternitatea din Ploieşti. Îmi aduc aminte cu plăcere clipele de suspans pe care le-am trăit, aşteptând pe holul de la parter, lângă biroul de informaţii, momentul în care o doamnă asistentă să vină să mă cheme la uşa “secretă” a etajului unu a maternităţii, acolo unde, bărbaţii merg sa-şi vadă copilul imediat după naştere.
Pe acea vreme eram fumător (mai am puţin şi fac un an de când am reuşit să scap de acest viciu) şi imi aduc aminte că am dat gata cam jumatate de pachet în mai puţin de 4 ore. A sosit momentul în care asistenta mult aşteptată a venit şi mi-a strigat numele. În mare viteză am urcat spre uşa “secretă”, acolo unde, o altă asistentă a ieşit cu băieţelul meu de numai “în varsta” de 3 minute. Am reuşit să-mi stăpânesc emoţiile şi să nu-l scap atunci când mi l-a pus în braţe. Era cât braţul meu pâna la cot.
Acum , după numai un an, mă uit la el cum merge, mă minunez cât a putut să crească, mă minunez cum începe să spună câte un cuvânt nou şi multe altele. În privinţa asta mă pot lăuda că a spus prima dată şi spune în continuare “tata”, pe când mama nu spune decât pe jumătate…”ma…”
Când mi-a spus un vechi prieten că cea mai frumoasă senzaţie a unui tată este atunci când vine acasă şi copilul îi intinde braţele să-l ia în braţe, mi se părea ciudat. Ei bine DA! Am trăit această senzaţie unică. De fiecare dată când vin acasă, mă întâmpină cu braţele ridicate, îl iau in braţe, întinde mâna spre fiecare cameră a casei, merg acolo unde “îmi cere” şi îmi povesteşte pe limba lui ce a făcut el toată ziua. Este un moment unic al fiecărei zi, moment în care uit de tot ceea ce este neplăcut în decursul zilei.
Mai mult de atât nu se poate exprima în cuvinte… A trecut un an…
